Cine ești tu, mă face în ochii tăi cine sunt eu – reflecții în urma participării la proiectul „Refuz să mai suport abuzul în tăcere”
După cum am mai spus și cu alte ocazii, puterea de a trece dincolo de provocările vieții parcă vine de undeva. De unde? Nu știm… parcă ar exista cineva care stă cu o baghetă magică undeva deasupra noastră și alege pe cine atinge pentru a-i da putere de a merge mai departe fără prea multă suferință și pe cine lasă să se chinuie… Bineînțeles că nu este niciodată așa. Poate am putea crede aceasta când suntem copii, impregnați cu povești cu zâne și cu lupta dintre bine și rău, în care eticheta de rău face justificată suferința, iar eticheta de bun te face să te simți ”ales”…
Spun toate acestea plecând de la câteva idei pe care le-am auzit pe parcursul implicării mele în proiectul ”Refuz să mai accept abuzul în tăcere”, dintre care unele puneau sub semnul ”justiției” abuzul unor vârstnici pe baza trecutului lor de abuzatori asupra copiilor lor… Și dezaprobând abuzul de orice fel, mă întreb dacă mergând pe fir în timp, ne putem opri undeva? Și cum a judeca abuzul cu abuz nu ne duce într-un cerc vicios al unei lumi dominate de abuzuri și dorințe de răzbunare? Și mă întreb…cum sau ce anume a făcut-o pe o bunică de la țară, care a crescut în opinci, care schimba papucii cu sora sau frații ei să poată merge fiecare la școală, care răbda adesea de foame pentru că nu a avut șansa să îi trăiască părinții, iar cei cu care locuia o pedepseau dacă mai cerea ceva de mâncare…ce o fi făcut-o pe o bunica de la țară să învete singură carte, dacă cei care au crescut-o o voiau doar pentru muncă și nu pentru carte, doar ei nu aveau nevoie de oameni ”deștepți” ci de oameni muncitori pe lângă casă…Mă întreb, ce o fi făcut-o pe această bunică să poată să meargă mai departe, să își crească singură copiii și nepoții fără să îi atingă cu o palmă…ce o fi făcut-o să poată sa stea cuminte cu cartea în mână și ”să buchisească” așa cum știe și cum poate cărți sfinte, care îi dau sensul vieții?Și ce ne face pe noi, cei cu carte și cei ”învățați” să punem etichete și să ne erijăm în oameni ai dreptății fără a fi curioși de unde vine comportamentul și suferința lor? Și ce mi se pare periculos este că ne facem dreptate sau vrem, sau credem că ne facem dreptate gândind că ”vârstnicul merită să fie abuzat pentru că a abuzat la rândul lui” dar acționând exact la fel…nu vrem să ne facem dreptate când ei se pot apăra de abuzul nostru, ci atunci când ei sunt vulnerabili, la rândul lor…Ne face aceasta cumva mai buni?
Participarea în proiect mi-a adus povești atât de multe, povești care nu vor putea fi surprinse niciodată în totalitatea lor, dar au fost foarte mulți vârstnici de la care am învățat o dată în plus, pentru că deja bunica mea îmi sădise în minte, că respectul pentru omul din fața mea cu toată povestea lui de viață e mai presus de orice. Și m-am întrebat despre valorile pe care le promovează educația. Mă întreb dacă bucata de hârtie pe care o primim în urma studiilor ne dă valoare ca oameni și mă întreb de ce uneori credem acest lucru.
Mă întreb, de asemenea, cum am putea recruta experiențe de viață de la cei care au învățat pe pielea lor fără să fi participat la școli de parenting, la dezvoltare personală?Cum am putea pune astfel de povești la lucru pentru noi și pentru copiii care vin, pentru a nu pierde lumea lor ordonată de niște valori care prețuiau în primul rând omenia și omul, frumusețea sufletească, cea care însemna să nu faci rău, să nu lovești în alți oameni…
Închei prin a simți gratitudine pentru poveștile la care am fost expusă și chiar dacă uneori am fost și voi mai fi cu siguranță privită cu suspiciune atunci când încerc să înțeleg ce îl poate face pe un om să fie ”rău”, voi face acest lucru în continuare…pentru că după ce auzi că cel din fața ta a fost băgat cu capul în sobă pentru că a vrut să mănânce mai mult decât i s-a dat atunci când era copil, parcă nu îți mai vine așa de ușor să judeci. Conversând despre acest subiect cu colegii mei am descoperit împreună că te simți îndreptățit să judeci până în momentul în care ai auzit o parte a unei astfel de vieți…dar după ce o auzi, nu mai ai dreptul ăsta… Oare aceasta ne face surzi la poveștile vârstnicilor?
Teama că nu vom mai avea ”voie” să judecăm, oare aceasta ne face să fim indiferenți ca societate la nevoile lor?
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009 – 2014
Pentru informați oficiale despre granturile SEE și norvegiene, accesați: www.eeagrants.org
Vizitați și www.fondong.fdsc.ro