Onoare de a asculta povești de viață

Consilierea psihologică a vârstnicilor sau psihogerontologia este un domeniu nou și puțin cunoscut în România, neexistînd nicio școală specifică de formare în această direcție. Persoanele vârstnice apelează rareori la sprjin psihologic și pînă recent s-a vehiculat credința că vârstnicii nu au nevoie de asemenea servicii, doar și-au trăit deja viața.

Implicarea în acest domeniu a fost o adevărată provocare pentru mine, declanșând un proces continuu de adaptare și de regândire a stilului meu terapeutic. De cele mai multe ori, vârstnicii nu știau cu ce se ocupă un psiholog și la explicațiile mele îmi răspundeau: „Păi, nu știu dacă voi putea răspunde corect la toate întrebările”. Puțini dintre ei au refuzat să participe la ședințele de consiliere, probabil autoritatea medicului, dorința de socializare în cadrul spitalului, nevoia de a împărtăși experiențele prin care au trecut și-au spus cuvântul.

Majoritatea poveștilor pe care le-am auzit au fost deopotrivă zguduitoare și onorante. Deseori, involuntar, îmi apărea în minte întrebarea: „Cum? Cum au reușit să supraviețuiască?”. Uneori se întrebau și ei mirați cum au reușit ca apoi să adauge grăbiți că erau „tineri”. Iar tinerețea înseamnă putere și rezistență. Puțini dintre ei și-au pus problema îmbătrînirii, dar nici unul nu putea concepe că va ajunge atît de „bolnav”, atît de „dependent de alții” și „cu o povară atît de grea a singurătății”.

Noțiunile la modă ca „modernizarea familiei” și „renunțarea la valorile tradiționale” sunt experimentate de către ei în viața de zi cu zi când „nu are cine să le aducă o cană cu apă”. Puțini își acuză copiii, sunt conștienți că nu sunt lăsați singuri intenționat, mai degrabă „viața, lupta pentru supraviețuire îi obligă să plece să muncească în alte locuri”. Dacă ar fi să găsească un vinovat sau mai mulți, sunt „politicienii care au furat țara asta”. Un aliat este „Dumnezeu și Maica Domnului”, fără „ajutorul și voia lor nu ar mai fi fost vii”. Și dacă se uită înapoi spre viața lor unii spun că „a meritat trăită”, alții că „ar trăi-o cu totul diferit”, dar cei mai mulți se raportează la copii ca la sensul vieții.

La final majoritatea ședințelor se încheie cu: „Mulțumesc, domnișoară, chiar m-am răcorit”.

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009 – 2014
Pentru informați oficiale despre granturile SEE și norvegiene, accesați: www.eeagrants.org
Vizitați și www.fondong.fdsc.ro