Relația terapeutică cu vârstnicii – provocare și autenticitate

Experienţa clinică dobândită prin munca desfaşurată cu vârstnicii care au fost supuși abuzului în cadrul proiectului “Refuz să mai suport abuzul în tăcere”, a determinat în ceea ce mă priveşte o serie de schimbări la nivel personal și la nivel profesional, în sensul repoziţionării atât faţă de vârstnic ca pacient, cât şi faţă de vârstnic în general. Unul dintre aspectele delicate și provocatoare a fost (și continuă să fie) crearea relației terapeutice. De la început există o serie de variabile care intervin între mine ca psiholog și vârstnic şi anume: consilierea psihologică are loc la inițiativa medicului și nu a vârstnicului, suspiciunea față de psihologi (persoane străine care nu fac parte din echipa medicală), confuzia dintre psiholog și psihiatru, frica de a vorbi despre persoana care comite abuzul etc.

În timp am observat o serie de aspecte care m-au ajutat să creez și să consolidez relația terapeutică:

• respectarea pauzei într-o conversaţie (pauză care poate dura de la câteva secunde până la câteva minute), este importantă pentru că oferă timp pentru reculegere. Întreruperea pauzei din dorinţa de a accelera conversaţia poate crea confuzie sau îl poate enerva pe vârstnic
• importanţa atingerilor uşoare sau a îmbrăţişării pe parcursul conversaţiei mai ales în momentele de mare intensitate emoţională. Unii vârstnici au început să plângă atunci când au fost luaţi de mână, alţii au mărturisit că a trecut mult timp de când nu au mai fost îmbrăţişaţi “pentru că miros urât”, “miros a moarte”
• păstrarea unui interes real faţă de povestea vârstnicului. Am observat vârstnici hipervigilenţi în a observa reacţii din partea mea care ar putea să le valideze ideea dezinteresului, sau ale “relelor” intenţii
• în unele cazuri am oferit mici “cadouri” (o cafea sau o îngheţată de exemplu), în urma carora unii dintre vârstnici au devenit apreciativi şi cooperanţi. Îmi aduc aminte cazul unei vârstnice care încă de la începutul conversaţiei mi-a spus că „tare bună ar fi o cafea acum” sau a unei vârstnice care mi-a împărtășit că nu își aduce aminte de când nu a mai mâncat o îngheţată
• unii vârstnici se enervează atunci când sunt trataţi ca nişte copii şi refuză să coopereze. Am exemplul unei vârstnice care refuza sistematic masa, pentru că atunci când era ajutată să mănânce i se spunea „fii cuminte şi bea tot lăpticul”

În concluzie, atunci când lucrez cu vârstnicii, devine mai importantă abilitatea de a asculta şi de a extrage ceea ce este valoros din povestea de viaţă, decât de a pune o serie de întrebări “terapeutice”, care de multe ori plictisesc, obosesc sau sunt irelevante pentru vârstnic. Adaug atenţia şi curiozitatea faţă de nevoile vârstnicului, disponibilitatea de a “zăbovi” uneori pe parcursul relatării poveştii de viaţă, într-un “peisaj” care la prima vedere pare nesemnificativ “privitorului” grăbit, dar care capătă valoare pe măsură ce te apropii curios de detalii.

Condiţia este să avem curiozitatea de a afla, de a prețui ceea ce aflăm și de a face cunoscută celor care au împărtășit cu generozitate, aprecierea noastră !

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009 – 2014
Pentru informați oficiale despre granturile SEE și norvegiene, accesați: www.eeagrants.org
Vizitați și www.fondong.fdsc.ro