Tolerăm sau refuzăm abuzul asupra vârstnicilor?
Mediul în care s-a format actuala generație a vârstnicilor a fost unul marcat de stabilitate, pentru că indiferent de școala terminată, fie profesională, fie liceu, fie facultate, oamenii erau obișnuiți să primească un loc de muncă, de unde ieșeau la pensie, și o casă din partea statului. Schimbarea regimului a șubrezit foarte mult această stabilitate, mare parte din fabrici închizându-se și mare parte dintre pensionarii de astăzi fiind nevoiți să se pensioneze anticipat și să trăiască, undeva la limita subzistenței. Societatea de astăzi nu pare să aibă resursele necesare pentru a se ocupa de ei, însă au fost situații în care vârstnicii au povestit că odată cu pensionarea forțată sau cu pierderea locului de muncă au dobândit boli cardiace, depresii, care le consumă destul de mult din puținii bani pe care îi câștigă ca pensie. Și mă întreb cum altfel s-ar putea numi dacă nu abuz?
Dacă ne raportăm la definiția abuzului dată de Organizația Mondială a Sănătății, care consideră că prin rele tratamente aplicate persoanelor vârstnice se înțelege orice acțiune singulară sau repetată sau orice inacțiune, atunci când acțiunea era necesară, care poate produce daune unei persoane vârstnice sau o poate pune în pericol, cum am numi această acțiune? Nu se pune problema de a ignora schimbările prin care trece o societate la nivel economic, politic, etc. Însă se pune întrebarea dacă nu este nevoie ca societatea să se responsabilizeze față de persoanele care și-au făcut datoria de-a lungul vieții și nu de a considera vârstnicul un fel de balast pe care societatea îl trage după ea pentru că nu are de ales. Altfel, după cum spune definiția OMS, vorbim de o societate care abuzează, pentru că nu întotdeauna copiii mai pot rămâne lângă părinți, iar dacă ei îi neglijează, fie că au de ales, fie că nu (în situația în care s-au văzut nevoiți să plece în străinătate) este oare justificat ca noi, ceilalți să dăm din umeri și să spunem că nu este problema noastră? Nu, pentru că inacțiunea care poate produce daune unei persoane vârstnice se numește abuz.
Se accentuează în mass-media diferențele între plătitorii de impozite și pensionari, accentuându-se numărul mare de pensionari comparativ cu forta de muncă, ceea ce nu face altceva decât să transforme vârstncii în consumatori de reurse care nu mai oferă nimic societății, ceea ce accentuează ideea de povară pentru societate. În acest context abuzul, în orice formă devine cumva o voce a celui care se simte nedreptățit social de cel vârstnic. De câte ori nu am auzit expresii de genul ”bătrânii să se ducă la pensie, să lase locul tinerilor”, uitând că fiecare va ajunge la un moment dat în același punct și se va simți nedretățit să îi fie nesocotită experiența și contribuția pe care și-a adus-o de-a lungul timpului în societate.
Pe fondul unei societăți care nu blamează violența, sau nu se preocupă în mod consecvent de prevenția ei, mass-media fiind mai degrabă un mijloc de promovare a unor valori cu efecte îndoilnice asupra formării opiniei publice, rolul vârstnicului în zilele de astăzi devine unul care nu doar că nu este apreciat la justa valoare, ci este mai degrabă redus prin marginalizare, iar prevenirea abuzul asupra vârstnicului, prin reducerea gradului de vulnerabilitate, nu pare să fie o prioritate.
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009 – 2014
Pentru informați oficiale despre granturile SEE și norvegiene, accesați: www.eeagrants.org
Vizitați și www.fondong.fdsc.ro